Revolutia franceza din 1792 a adus lumii noile idealuri de  libertate, egalitate si fraternitate intre toti cetatenii. Practic insa, situatia s-a dovedit mult mai complicata.

Sa analizam intai situatia celor aproximativ 40 mii de evrei care traiau pe-atunci chiar in tara revolutiei, in Franta. Acestia erau impartiti in doua grupuri principale. 85% din ei erau askenazii din Alsacia, provincie franceza situata in partea de nord-vest a tarii, la granita cu Germania, - iar restul erau sefarzi si locuiau in sud-vestul Frantei. Proveniti din statele germane, evreii alsacieni isi pastrasera modul de trai din Germania, adica autonomie in probleme legale, sociale, religioase si de educatie - contra unor taxe fixe. Ocupatiile lor se limitau la comert ambulant si zarafie (bani imprumutati cu dobanda), aceasta din urma atragandu-le dusmania atat a taranilor cat si a breslelor de meseriasi. Printre ei, o mana de "evrei de curte", instariti si culti, beneficiau de o oarecare influenta politica, jucand astfel un rol de seama in viata comunitatii.

Total diferita era viata micii comunitati sefarde. Ne amintim ca prin decrete regale, evreii fusesera alungati din Spania in 1942 si, cinci ani dupa aceea, din Portugalia. O parte din ei s-au refugiat in Franta, declarandu-se negutatori portughezi catolici. Cu timpul, aceasta comunitate s-a intarit, ajungand sa fie respectata si prospera, bucurandu-se de drepturile si  privilegiile unor corporatii de negustori, fara caracter religios. Treptat, ei si-au reafirmat oficial iudaismul, incetand prin 1690 sa-si mai boteze copiii, iar din 1711, nemai celebrand casatoriile in prezenta unui preot. Acesti negustori instariti si-au obtinut confirmarea privilegiilor prin 1720 si, mentinandu-si iudaismul, au inaintat totodata in pas cu ideile progresiste ale iluminismului din sec. XVIII.  Profund integrati in societatea franceza, ei limitau rolul rabinului la functii religioase, iar in scolile lor nu se mai preda Talmudul ci Tanahul si Psalmii.

In noile conditii create de revolutia franceza, fiecare din aceste comunitati a reactionat in mod diferit, si tot in mod diferit a fost tratata. Pe de o parte, Askenazii din Alsacia doreau sa nu mai fie supusi restrictiilor economice si de resedinta, dar vroiau sa-si pastreze autonomia, cel putin din punct de vedere juridic si fiscal. Pe de alta parte, sefarzii vroiau sa devina cetateni cu drepturi si datorii identice cu ale celorlalti locuitori ai Frantei.

Se parea ca, cel putin pentru sefarzi, problema emanciparii - adica acordarea drepturilor cetatenesti depline - era rezolvata. Dar s-a ajuns la concluzia ca "Declaratia drepturilor omului" prin care se promulga egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, indiferent de religie, nu-i putea include si pe evrei. Ca atare, problema lor a ajuns in dezbaterea Adunarii Nationale, unde s-au exprimat diverse pareri, cum ar fi :

- sa li se acorde evreilor drepturi cetatenesti, considerandu-i minoritate nationala ;
- sa nu li se acorde nici un drept ca natiune, dar fiecare din ei sa capete drepturi ca individ, devenind asemeni fiecarui cetatean al Frantei - cu exceptia religiei ;
- evreii fiind prin religia lor venetici in Franta si, prin incorigibilul lor simt comercial, atragandu-si dusmania alsacienilor, nu meritau sa devina cetateni francezi.

Din pacate, precumpanitor a fost ultimul punct de vedere, considerandu-se ca acordarea de drepturi cetatenesti evreilor alsacieni ar provoca rascoale sau pogromuri in Alsacia.

In aceasta situatie, comunitatea sefarda a hotarat sa-si desparta interesele de cele ale comunitatii askenaze. Ei au demonstrat ca se bucurau deja de privilegii obtinute cu doua veacuri in urma, si pe baza acestei argumentatii, in anul 1790, au obtinut drepturi cetatenesti depline.

Askenazii au continuat sa-si pledeze cauza, nu numai renuntand la cererile lor de autonomie partiala, dar si printr-o integrare partiala in viata sociala a tarii - prestand serviciul militar in Garda Nationala, etc. Din pacate, toti cei care le datorau bani, profitand de revolutie, au dezlantuit impotriva evreilor un val de atacuri si jafuri. Ca urmare, in loc sa le acorde evreilor alsacieni drepturi cetatenesti, Adunarea Nationala a fost nevoita sa adopte legi speciale pentru protectia lor (aprilie 1790). Norocul askenazimilor alsacieni a fost adoptarea Constitutiei revolutionare, in septembrie 1791. Prin aceasta se asigura egalitatea tuturor locuitorilor dispusi sa depuna juramantul de cetatean. Pentru evreii alsacieni s-a adaugat o clauza speciala, mentionand ca, prin depunerea juramantului, acestia renunta la privilegiile lor, respectiv la administratie si tribunale autonome ; totodata a fost adoptata o lege speciala impotriva camatarilor evrei.

Emanciparea evreilor in Franta pare sa deschida o era noua  si in afara granitelor acestei tari, ca urmare fireasca a inaintarii armatelor revolutionare - in Rhineland, 1792; in republica Cisrenana, 1797 (ambele pe teritoriul actualei Germanii); in republica Batavia (Olanda), 1796; in nordul si centrul Italiei, 1796-99.

Napoleon Bonaparte, conducatorul acestor armate, este considerat ca eliberator al evreilor de dubla ingradire a zidurilor ghetourilor si a legilor discriminatorii. Bucuria evreilor n-a fost insa de lunga durata. Devenit consul pe viata (1802), apoi imparat (1804), Napoleon intelege sa mentina drepturile individului obtinute de revolutia franceza, dar in cadrul unui stat centralizat, bine organizat si despotic. Codul Napoleon demonstreaza perfect faptul ca noul imparat nu admite probleme nerezolvate sau dezordine in administratie. Ori revolutia franceza lasase multe probleme administrative nerezolvate dintre care, in ce-i priveste pe evrei, mentionam doua, si anume:

-statutul evreilor ca grup religios. Revolutia franceza a vrut sa desfiinteze religia in general, apoi, ajungand la o etapa mai echilibrata, a recunoscut legal pe catolici si pe protestanti (1801), dar nu pe evrei.

-adancirea conflictului dintre evreii alsacieni si populatia locala. In Alsacia, multi evrei se ocupau cu camata, neavand acces la alte meserii. Pentru a cumpara bunurile bisericesti scoase in vanzare dupa revolutie, taranii alsacieni n-au avut alta sursa de imprumut decat pe evrei. In urma inflatiei care a urmat, taranilor le-a devenit tot mai greu sa-si achite datoriile, astfel incat in primii ani ai secolului XIX au avut loc nenumarate procese, confiscari si scoateri la mezat ale proprietatilor taranesti. Aceasta situatie era similara in mai toate provinciile Frantei unde creditorii nu erau evrei, dar in cazul unor creditori evrei - cum era in Alsacia - valva starnita depasea cu mult ce se intampla in alte parti.

Atentionat asupra acestor probleme, influentat si de dusmanii emanciparii evreilor, Napoleon declara ca acordarea drepturilor cetatenesti  in 1790-91 fusese "un act de generozitate lipsit de intelepciune". El convoaca o adunare a fruntasilor evrei carora le pune 12 intrebari, menite sa-l lamureasca daca iudaismul ii impiedica pe evrei sa respecte legile Frantei si moralitatea civica. Aceste 12 intrebari se pot imparti in cinci categorii principale, respectiv:

1) permit evreii bigamia, divortul, casatoriile mixte
2) sunt evreii dispusi sa respecte legile Frantei
3) cine ii numeste pe rabini, ce prerogative au, si daca aceste prerogative sunt stabilite prin lege sau prin traditie
4) pot evreii practica orice profesie
5) permite legea evreiasca imprumutul cu dobanda numai neevreilor sau si evreilor.

Aceste intrebari au fost insotite de un ultimatum al imparatului care declara  "Este dorinta Majestatii Sale sa fiti francezi; depinde de Dv. sa acceptati titlul oferit, fara a uita ca dovedindu-va nedemni de el, inseamna a renunta la el".

Convinsi ca iudaismul nu impiedica "regenerarea sociala" a evreilor - reamintim ca prin acest termen se intelegea  renuntarea la autonomia comunitatii in schimbul obtinerii drepturilor cetatenesti -, fruntasii evrei au formulat raspunsuri acceptabile atat pentru imparat, cat si pentru toate straturile lumii evreiesti - askenazi, sefarzi, ultra-religiosi, liberali. Ideologia de emancipare a Adunarii fruntasilor a redefinit iudaismul si relatiile sale cu statul national si societatea civila, stabilind urmatoarele criterii:

1.- Iudaismul este definit doar ca o religie.
Rabinul devine un leader spiritual, nemai avand rolul anterior de arbitru in probleme legislative.

2.- Evreii se supun fara rezerve autoritatii statului, recunoscand superioritatea legilor civile asupra celor religioase.

3.- Evreii recunosc egalitatea in drepturi a concetatenilor lor francezi neevrei in fata legilor evreiesti.

In 1807, imparatul Napoleon a convocat o adunare de rabini care sa consfinteasca din punct de vedere religios raspunsurile mentionate mai sus. El acorda acestei adunari titlul de Sanhedrin - dupa numele tribunalului suprem din Ierusalim din sec.II i.e.c.- sec.I e.c. - si isi exprima dorinta ca evreii "sa gaseasca Ierusalimul in Franta".

Asigurandu-si astfel lealitatea evreilor, Napoleon merge mai departe, propunand reorganizarea societatii evreiesti intr-un "consistoriu" (consiliu, dupa modelul clerical ierarhic al bisericii franceze. S-a stabilit ca rabinul   urma sa predea doctrina iudaica in conformitate cu deciziile Sanhedrinului si totodata,  impreuna cu Consistoriul, sa raspunda de problemele administrative ale societatii evreiesti (efectuarea serviciului militar, etc). Prin aplicarea sistemului consistorial, evreii isi pierdeau orice urma de autonomie administrativa, fiind supusi aceluiasi control detaliat ca restul societatii franceze.

De fapt, Napoleon convocase Adunarea fruntasilor cautand un pretext de discriminare. Tocmai cand evreii credeau ca problemele lor fusesera rezolvate in mod satisfacator pentru toata lumea, guvernul imparatului emite in martie 1808 asa-numitele "Decrete dezonorante". Prin acestea se prevedea reglementarea situatiei evreilor askenazi din Alsacia, in special a activitatilor lor economice si a dreptului de domiciliere, pe  o perioada de 10 ani. Pe buna dreptate, atat fruntasii cat si Sanhedrinul s-au simtit tradati prin aceasta transformare a evreilor alsacieni in cetateni de categoria a II-a.

Dar in 1818, cand aceste "Decrete dezonorante" au expirat, Napoleon nu mai era imparat, pe tronul Frantei se intorsese dinastia regala, iar decretele nu au mai fost reinnoite. In 1831, emanciparea evreilor a fost confirmata de parlamentul francez si nu a mai fost niciodata pusa in discutie, exceptand perioada holocaustului.  Conflictele care au mai aparut in Franta au avut un caracter politic sau social, dar niciodata un caracter legal.