Anterior, am cautat sa aflam cum au ajuns evreii in Europa de Est, si tot mergand pe firul anilor, de fapt - al secolelor, am ajuns in zilele  noastre, cand acest spatiu a ramas aproape fara populatie iudaica, in urma masivelor emigrari care au avut loc dupa razboi si in timpul dictaturii comuniste.Dar intrebarile noastre nu se pot opri aici, cand e vorba de o poveste asa de uluitoare ca cea a poporului evreu. Si atunci suntem obligati sa ne intrebam :
- au disparut evreii si din Europa de Vest?
- daca nu, de ce?
- de ce tratam separat istoria evreilor din Europa de Est si cea din Europa de Vest?
- dar de fapt, cum au ajuns evreii in Europa?

Intr-adevar, cum au ajuns evreii in Europa? In vremurile de glorie ale regatului lui David si Solomon traiau intre Marea Mediterana si Iordan; apoi, dupa distrugerea primului templu, au fost dusi in robie in Babilon unde au creat o comunitate puternica. Reintorsi in tara lor, au trait aici, in pace sau razboi,  pana la distrugerea celui de al doilea templu, in anul 70 al erei actuale.  Romanii i-au alungat aproape pe toti cei ramasi, i-au vandut ca sclavi in toate colturile lumii antice cunoscute; o parte din ei au reusit sa fuga inainte de razboi sau in timpul razboiului; unii se stabilisera cu mult inainte in alte regiuni ale imperiului roman, - toate astea sunt fapte cunoscute, dar concret, cum au ajuns evreii in Europa?

Dar de fapt, cati evrei existau in momentul  acela? Multi invatati au incercat sa raspunda la aceasta intrebare, dar raspunsul ramane incert. Datele cele mai credibile spun ca erau aproximativ doua milioane de evrei in Iudea, patru milioane pe alte meleaguri ale imperiului roman, si peste un milion in afara granitelor imperiului roman, in special in Babilon. Deci razboiul care a dus la distrugerea templului a afectat direct numai pe acei evrei care traiau in Iudea - numele dat de romani tarii noastre in momentul in care au transformat-o intr-o provincie a vastului lor imperiu. Din harta anexata, se poate urmari amplasarea asezarilor evreiesti in sec.II-IV ale erei actuale, si se observa prezenta evreilor in Franta, Spania, Italia, Grecia - tari care pe vremea aceea purtau alte nume si  nu erau state independente, ci doar provincii ale imperiului roman. Evreii  au venit pe aceste meleaguri in decursul veacurilor, au gasit de lucru si s-au stabilit aici, formand comunitati care cu timpul au crescut si au prins oarecare radacini.

Dar multa vreme aceste comunitati nu au avut o importanta  deosebita in evolutia poporului evreu. Intr-adevar, pana in sec.X, cele  mai insemnate evenimente din istoria noastra s-au desfasurat in Orient. Abia in sec. X apar in Europa centre comunitare mai importante, care  evolueaza mai toate dupa acelasi tipic: Un domnitor local intelege ca stabilirea evreilor pe domeniul lui ii poate aduce prosperitate, si de aceea ii invita sa se aseze pe teritoriile sale si sa devina supusii sai directi. De cele mai multe ori, prospera nu numai domeniul si stapanul sau, ci si evreii. Dar prosperitatea lor ii face vulnerabili si duce la atacuri impotriva lor. Oricare ar fi pretextul acestor atacuri - religios, economic, sau pur si simplu faptul ca domnitorul nu mai avea nevoie de ajutorul lor -, rezultatul era acelasi : distrugerea comunitatii si alungarea evreilor.

Cu toate acestea, in momentul cand un asemenea centru disparea, se crea altul, in alt loc. Declinul comunitatii babiloniene in jurul anului 1000 al erei actuale coincide cu aparitia marilor centre europene de cultura evreiasca - Sefarzii in Spania si Ashkenazii in Germania, de-a lungul vaii Rinului (Spania si Germania sunt denumite in ebraica Sefarad si Ashkenaz, dupa numele lor biblice). Aceste comunitati  au inflorit in timpul Evului Mediu. Cand au fost distruse,  invatatura si cultura pe care o creasera erau asa de puternice incat, dupa dispersarea comunitatilor respective, cultura lor a devenit dominanta in noua asezare in care i-a dus destinul. Si pana in ziua de azi, lumea evreiasca ramane impartita
in linii mari intre traditiile sefarde si ashkenaze.

Haideti sa vedem CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?.
Inca din timpul existentei statului evreiesc independent, unii negutatori s-au stabilit in Spania, pe atunci provincie a imperiului roman, pentru ca aici le-a suras norocul si le-au mers bine afacerile.  Au existat mici comunitati care isi duceau viata in relativa pace si bunastare. Dupa rascoala evreilor din Iudea, rascoala care a dus la distrugerea celui de al doilea templu, romanii au adus in Spania numerosi sclavi evrei, pe care populatia evreiasca locala s-a straduit sa-i rascumpere - respectand astfel invatatura evreiasca ce spune ca eliberarea celor cazuti in sclavie este o mare mitzva.
 
In urmatoarele cateva secole, viata evreilor a fost pasnica si prospera, chiar dupa cucerirea Spaniei de catre vizigoti, la inceputul sec. V. Cand regii vizigoti au devenit crestini, ei au inceput sa-i persecute pe evrei si, la sfarsitul sec. VI, au aparut o serie intreaga de legi antievreiesti, cum ar fi rapirea copiilor evrei pentru a-i boteza fortat si transformarea in sclavi a evreilor care refuzau sa se boteze. Timp de un secol, situatia evreilor n-a incetat sa se inrautateasca, astfel incat ocuparea tarii de catre musulmani, in anul 711, a fost privita de evrei ca o salvare.

Nu exista prea multe marturii scrise privind viata evreilor in primele doua secole de dominatie musulmani a Spaniei.  Din datele existente rezulta ca evreii au fost bine tratati, dovedindu-se la randul lor folositori tarii adoptive. Stabiliti in garnizoanele musulmane devenite intre timp celebre sub numele de Cordoba, Toledo, Granada si Sevilla, la care se adauga cei veniti din Africa de Nord, ei practica, in afara de negot, o gama foarte larga de meserii urbane. Si deloc neglijabil a fost aportul lor in evolutia Cordobei care a devenit unul dintre cele mai puternice state europene din acea vreme. Stralucirea si bogatia acestui califat au dus cu timpul si la scaderea influentei gaonilor din Babilon datorita unor scoli rabinice locale. Noua academie rabinica de la Cordoba, infiintata din initiativa "nasi"-ului Hasdai ibn Shaprut - doctor de curte, ambasador si negutator -, deschide drumul spre noi domenii de studiu, cum ar fi teoria gramaticii ebraice, disciplina care a revolutionat exegeza biblica.

Aceasta este perioada care s-a pastrat in istorie sub numele de "epoca de aur a iudaismului in Spania" . O vom studia mai pe larg la cursul privind viata evreilor in lumea Islamului, intrucat  stralucirea acestei epoci se datoreste interdependentei culturii iudaice cu cea musulmana.

Din pacate, odata cu declinul Evului Mediu, in lumea islamica au survenit diverse schimbari, puterea trecand de la o dinastie de califi la alta, apoi califatul Cordobei a fost cucerit de diferite triburi berbere din nordul Africii si s-a impartit in mai multe emirate musulmane. Timp de doua secole, respectiv sec.XI si XII, in toate aceste state evreii au continuat sa joace roluri de seama, atat din punct de vedere cultural, cat si politic, financiar si social. Scolile evreiesti din aceasta perioada au ramas celebre.

Dar la sfarsitul sec. XI, inainte de prima cruciada, regatele crestine din Spania s-au aliat pentru a-i alunga pe musulmani; aceasta a fost Reconquista -, adica Recucerirea. Neputand rezista singuri, emirii au solicitat sprijinul Almoravizilor, dinastie musulmana  din Africa de Nord. Acestora le urmeaza in 1148 dinastia Almohazilor, populatie  berbera intransigent de intoleranta din punct de vedere religios. Acestia au vrut sa-I oblige si pe evrei, si pe crestini, sa treaca la religia musulmana. Multi evrei au fugit din Spania musulmana, unii - ca familia marelui invatat si filosof Moses Maimonide - in alte tari ale lumii musulmane, altii in regatele crestine din nordul Spaniei.

In aceste regate, evreii au fost bine tratati si au detinut functii  inalte la curtile regale - atata vreme cat o mare parte din peninsula iberica s-a aflat sub dominatie musulmana. Ei alcatuiau un grup etnic si religios inchis, separat de restul populatiei. Au fost redactate pentru ei legi speciale, garantandu-le viata si proprietatea,  precum si dreptul de a se administra singuri.

 Dar la sfarsitul sec. XIII, musulmanii mai stapaneau doar micul emirat al Granadei !

Scapati de obsesia alungarii musulmanilor, crestinii si-au indreptat atentia catre evrei. Secolul XIII reprezinta de asemeni momentul cand intreaga Europa crestina incepe sa se comporte ca un ansamblu de state religioase, cu o legislatie sociala determinata de religie. Una din metodele folosite pentru a-i sili pe evrei sa se converteasca au fost disputele religioase obligatorii, publice precum si particulare. Acest procedeu fusese deja folosit timp de cateva secole, dar in sec. XIII a devenit un instrument statal de convertire. Cea  mai faimoasa dintre aceste dezbateri a avut loc in 1263, la Barcelona. Dezbaterea, de fapt un proces in care acuzat era iudaismul, s-a tinut in prezenta regelui Aragonului, iar conducatorul comunitatii evreiesti, Moses ben Nachman (Nachmanides) a trebuit sa infrunte calomniile si neadevarurile unui  apostat, calugarul dominican Pablo Cristiani.

In secolul urmator, viata evreilor in Spania crestina a devenit din ce in ce mai grea, iar in 1391 au avut loc botezuri fortate si atacuri inspirate de biserica.  Mii de evrei au fost omorati si alte mii de evrei au fost nevoiti sa accepte botezul pentru a-si salva viata. Dintre cei botezati cu sila, multi si-au pastrat in secret credinta iudaica si au continuat sa se casatoreasca intre ei, adica intre "noii crestini". Nemaifiind inlaturati din diverse domenii din cauza religiei, multi dintre acestia  au dobandit succese remarcabile in diverse domenii, astfel incat antipatia pentru ei s-a transformat in ura. Aceasta s-a concretizat in noi atacuri ale populatiei, de data asta nu impotriva evreilor ci impotriva "noilor crestini".

In 1469, casatoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia a dus la unificarea Spaniei sub acelasi sceptru catolic ultrareligios. In 1481, duhovnicul reginei,  calugarul dominican Torquemada, i-a convins pe cei doi monarhi sa indeplineasca visul reginei - transformarea Spaniei intr-o tara crestina. El a declansat mecanismul Inchizitiei spaniole, destinat sa starpeasca orice erezie crestina si, in special, pe "noii crestini" ramasi fideli iudaismului. Trebuie mentionat faptul ca inchizitia spaniola a depasit in cruzime inchizitia papala. Proaspetii convertiti erau supravegheati si spionati, iar cei care furnizau informatii despre viata si activitatile lor se bucurau de favoruri si incurajare - tipic care va fi refolosit cu mult succes in Germania nazista sau in Uniunea Sovietica de mai tarziu. Biserica si coroana isi imparteau bunurile condamnatilor, delatorul primindu-si si el partea lui. Visteria regala avea mare nevoie de venituri, ceea ce i-a determinat pe monarhi sa aplice cu si mai mult zel politica inchizitiei. Victimele aflau ce li se reprosa abia in camera de tortura. Nici una nu stia cine este judecatorul sau acuzatorul. Nici una nu avea dreptul sa se apere, adica sa consulte un avocat. Inchizitia astepta doar o marturisire; nu avea importanta daca aceasta era obtinuta inainte sau dupa tortura. Delegati ai evreilor au ajuns la Papa, cerandu-i ajutor. Acesta a condamnat masurile inchizitiei, dar cuvantul lui nu avea in Spania acelor vremuri decat o valoare pur teoretica. Papa era departe, pe cand biserica spaniola si inchizitia erau chiar acolo.

N-a trecut multa vreme, si prin cele mai crunte si rafinate mijloace de tortura, inchizitia a identificat pe multi "noi crestini" ca find in continuare evrei,  ajutati sa-si pastreze credinta in clandestinitate de catre comunitatea evreiasca. Biserica nu avea voie sa verse sange, asa ca victimile ei au pierit prin foc. Rugurile inchizitiei s-au aprins pentru mii de torte vii care si-au incheiat viata in chinuri cumplite, recitand "Shema Israel". In martie 1492, s-a hotarat ca toti evreii sa fie expulzati din Spania. Este semnificativ faptul ca aceasta hotarare a fost luata la numai doua luni dupa alungarea definitiva a musulmanilor din Spania, dupa ce acestia pierdusera ultima lor posesiune - Granada.

Anticipand un viitor inca foarte indepartat, trebuie sa spunem ca evreii nu s-au intors in Spania decat in sec.XX.  Iar in 1992, la o jumatate de mileniu de la alungarea lor, regele Juan Carlos al Spaniei a cerut in mod public scuze poporului evreu pentru cele intamplare atunci. Oare vorbele sale frumoase pot compensa suferintele a sute de mii de suflete, torturile, jafurile, umilintele, spaima? In secolul XX evreii au retrait asemenea momente, si de aceea, noi cei care am apucat sa le traim, suntem foarte sensibili la aceste file din istorie.

Dar sa ne intoarcem in trecut, in martie 1492. Termenul limita stabilit pentru parasirea Spaniei era august 1442. In scurtul rastimp de care dispuneau pentru a-si lichida bunurile si a aduna o suma oarecare de bani pentru plata calatoriei si un inceput de viata noua, evreii au constatat ca populatia locala, stiind ce le ofera evreilor viitorul apropiat, se pregatea sa-si insuseasca bunurile acestora la preturi derizorii. In acelasi timp, capitanii de corabii le cereau adevarate averi pentru a-i transporta pe ale taramuri.

Se considera ca la acea data, populatia evreiasca din Spania insuma aproximativ 400 de mii de persoane. Informatiile oferite de datele existente arata ca jumatate din acestia au acceptat botezul, multe mii de familii s-au exilat, in special in statele musulmane invecinate, iar ceilalti, cu putinele bunuri pe care le-au putut lua, au trecut frontiera in Portugalia. Din pacate, regele Portugaliei, Manuel, dorea sa se insoare cu fiica lui Ferdinand si Isabela a Spaniei. Una din primele conditii pentru realizarea acestei aliante a fost alungarea evreilor din Portugalia.  Intrucat timpul care li s-a acordat pentru a parasi tara era foarte scurt, iar cheltuielile legate de plecare erau practic imposibil de achitat, majoritatea acestor evrei au fost nevoiti sa ramana si sa accepte botezul. Cu toate acestea, ei auramas evrei in secret, iar acesti "marranos" portughezi si-au pastrat iudaismul de-a lungul anilor. Cei care au reusit sa paraseasca Portugalia au devenit intemeietorii noilor centre evreiesti din Europa de Vest si din Lumea Noua.

Desi istoria trebuie sa se bazeze numai pe fapte, imi voi permite sa fac o digresiune. In cartea sa "Calea sperantei" Simon Wiesenthal lanseaza o ipoteza foarte incitanta. Tot mai ingrijorati de agravarea situatiei lor, evreii incep sa se gandeasca la exil ca la ultima modalitate de supravietuire. Dar incotro? Intr-o alta tara crestina de pe continent, sau spre "pamanturile indiene" ale Asiei, in cautarea unei "imparatii semite" care ar gazdui, dupa cum povestesc  unii calatori  misteriosi, pe cele zece triburi pierdute ale lui Israel. Un vis, dar un vis care se putea implini cu ajutorul unui om - un navigator impatimit al marilor, a carui obsesie era gasirea drumului maritim spre Indii: Cristofor Columb. Si Simon Wiesenthal isi argumenteaza teoria, conform careia Cristofor Columb este descendentul unei familii de evrei convertiti si, planuind sa-si salveze coreligionarii, el gaseste sprijin neconditionat atat la israelitii care si-au abjurat credinta - convertos, cat si la cei care au facut-o numai de teama violentelor, ramanand insa fideli iudaismului si profesandu-l in intimitatea familiei - marranos.

Pe data de 2 august 1442, inainte de miezul noptii, ora dupa care evreilor le era interzisa ramanerea pe pamant spaniol sub amenintarea celor mai teribile pedepse, Columb porneste cu caravelele sale, avand in echipaj si un interpret de limba ebraica. Oare de ce cauta el "Indiile"?